Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Borges şi eu. O întâlnire

        de Jay Parini

(fragment)

Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Jay Parini s-a născut în 1948, în Pittston, Pennsylvania. După studii de filologie şi un doctorat obţinut în 1975 la University of St. Andrews, în Scoţia, devine profesor de limba engleză şi predă vreme de şapte ani la Dartmouth College din New Hampshire, Hanover. Din 1982 se mută la Middlebury College în Vermont, unde activează şi în prezent. Este autorul mai multor volume de poezie, printre care House of Days (1998) şi The Art of Subtraction: New and Selected Poems (2005). Este, de asemenea, un reputat critic şi istoric literar, volumele sale John Steinbeck (1995), Robert Frost: A Life (1999), Why Poetry Matters (2008), Promised Land: Thirteen Books that Changed America (2008) fiind deosebit de apreciate în Statele Unite. Parini are o bogată activitate de editor, coordonând lucrări precum The Norton Book of American Autobiography (1998), British Writers Classics (2003), The Oxford Encyclopedia of American Literature (2004). De o deosebită apreciere s-a bucurat şi volumul său bazat pe întâmplări reale Borges şi eu. O întâlnire (Borges and Me: An Encounter, 2020; Humanitas Fiction, 2023), aflat pe lista lungă a Highland Book Prize în 2021 şi în curs de ecranizare. Romancier de mare succes, Jay Parini a publicat opt romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990; 2007; Humanitas Fiction, 2009, 2022), Călătoria lui Walter Benjamin (Benjamin’s Crossing,1996; Humanitas Fiction, 2023), The Apprentice Lover (2002), Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2011; Humanitas Fiction, 2013) şi The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019). Parini locuieşte în Vermont, fiind colaborator permanent al mai multor publicaţii, precum The Guardian şi The Chronicle of Higher Education, iar cu articole de opinie contribuie la site-uri renumite, precum CNN, Salon şi The Daily Beast. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

Pornind de la întâmplări reale petrecute în toamna anului 1970, Borges şi eu se constituie într-o adevărată declaraţie de iubire pentru viaţă, literatură şi pentru Jorge Luis Borges.

Orb şi fragil, dar exuberant şi curios, promiţând să-şi înveţe confratele novice totul despre dragoste şi poezie în schimbul unei călătorii prin Highlands, de la St. Andrews până la Inverness, Borges îşi ţine marea lecţie într-un Morris Minor ruginit din ‘57, într-o barcă pe Loch Ness, în camere anoste de hotel, în cârciumi şi-n catedrale. Lumea lui, una a dublului, a labirintului şi a descoperirilor aproape mistice, se întâlneşte cu cea a unui tânăr american care fuge de Războiul din Vietnam şi de anxietate, iubeşte o fată cu pantofi sport roşii şi visează la marea poezie. Iar rezultatul acestei întâlniri este o carte ca nicio alta.

„O aventură literară amuzantă, bine construită, plină de sensibilitate şi o poveste improbabilă care, asemenea multor poveşti improbabile, se întâmplă să fie şi adevărată.“ (Wall Street Journal)

„Pentru cei care-l admiră pe Borges, această carte va fi o încântare. Pentru cei care nu l-au citit încă, Parini oferă punctul perfect de pornire către opera unui scriitor care a schimbat modul în care mulţi văd literatura.“ (The New York Times)

 

Am lăsat în urmă labirintul Palatului Scone, cu învăţăturile lui subtile şi fantomele cu totul aparte, şi ne-am îndreptat în continuare spre Killiecrankie, mult mai la nord faţă de Perth, în munţii Cairngorm. Deja mă simţeam ceva mai bine, fiindcă intrasem în ritmurile acelei călătorii ieşite din comun şi devenisem parcă mai puţin refractar faţă de Borges. Nutream speranţa că aveam să ajungem în munţi a doua zi dimineaţa, când vârfurile ar fi căpătat un soi de luminozitate capabilă să impresioneze chiar şi un om care nu vedea. Trebuia totuşi să exprim în cuvinte pentru el acea senzaţie sau, dacă nu, să mă comport ca un laş, adică să ignor tot ce vedeam, de parcă şi eu aş fi fost orb.

Deocamdată, soarele scăpăta şi am traversat râul Garry, trecând peste un pod străvechi, situat nu departe de cătun, care nu dădea nici un semn de viaţă în timp ce ne apropiam de el. Am oprit în faţa unei case cu obloanele închise, dar cu o pancartă pe uşă cu aceste cuvinte: „morag – cazarecumic-dejun – locuri libere“. I-am spus lui Borges c-am fi făcut bine să ne luăm camere acolo, până nu se înnopta de-a binelea.

După ce am sunat de mai multe ori, ne-a deschis uşa o femeie în vârstă. De fapt, a întredeschis-o doar, preţ de câteva degete, probabil temându-se c-am fi putut să dăm buzna peste ea în casă. Prin acea crăpătură a scos un nas lung şi încovoiat, mai degrabă un clonţ.

— Aveţi cazare pentru noapte? am întrebat-o.

— Ăhă, a zis ea, şi ne-a lăsat să intrăm într-un vestibul prost luminat, unde a mai aprins o lampă cu un abajur de sticlă model Tiffany. În aer plutea un miros greu de parfum, care se făcea una cu izul de pipi de pisică. Plătiţi în avans, a ţinut să precizeze.

— Dac-aşa doriţi…

— Camera vă costă două lire.

— Ne trebuie două camere.

— Una singură este. Şi patu-i mare.

— Speram să găsim două camere.

— Nici o speranţă, a zis femeia, cu aerul că jubilează.

— Există vreun hotel aici, la Killiecrankie? Serios c-am prefera să fie două camere.

Dar ea n-a făcut altceva decât să se uite fix la mine.

— Ce denumire minunată! a exclamat Borges, prefăcându-se că nu m-a auzit cum aproape că mă milogisem să găsim o soluţie ca să nu trebuiască să dormim în acelaşi pat. Killiecrankie! Una dintre moştenirile rafinate ale limbii galeze, cu vocale care se-ntind ca un acordeon şi cu aerul ţinut pe loc de toate acele consoane sprintene.

— Găsim nişte camere prin apropiere? am insistat eu. Cu siguranţă că există vreun hotel în zonă, măcar şi-o cârciumă cu două camere de oaspeţi pentru consumatori.

— Nu pentru astă-seară, a zis femeia, cu o fermitate care punea punct discuţiei. Ce doriţi să mâncaţi la micul-dejun?

— Scrumbii afumate, a intervenit Borges. Pot să-mi permit să sper la o specialitate de Arbroath, bine afumată?

— Pâine prăjită şi marmeladă, i-a tăiat avântul gazda.

— Poate nişte ouă?

— Asta da, un ou fiert. Şunca-i başca.

— Plătesc bucuros pentru şuncă, a zis Borges. Dacă nu primim scrumbii, trebuie neapărat să mâncăm şuncă.

— Trebuie să folosiţi toaleta înaintea mea, ne-a informat femeia. Nu-i decât una, cea din camera mea. Să nu staţi mult.

Deşi eram îngrozit numai când mă gândeam la cât de lungă avea să fie noaptea petrecută la „MORAG – CAZARECUMIC-DEJUN“, am completat un formular pentru mine şi Borges şi-am plătit cele două lire sterline, plus cincizeci de pence pentru şunca de dimineaţă. Dacă-mi aduc bine aminte, banii aceia proveneau din portofelul meu personal.

— Mare păcat de şiling, a zis femeia, când i-am întins moneda de cincizeci de pence.

Ţara întreagă tocmai trecuse la sistemul zecimal, dar cei din generaţia ei nu reuşeau să se adapteze la schimbarea banilor. Mulţi încă mai gândeau în guinee (o guinee având douăzeci şi unu de şilingi).

— Probabil c-o să vă obişnuiţi să număraţi, i-am spus. E şi mai uşor aşa.

— O fi mai uşor pentru dumneata.

Borges îşi găsise un balansoar, se aşezase în el şi zâmbea, legănându-se înainte şi înapoi. Pe gazda noastră asta a făcut-o să se încrunte. O pisică i-a sărit în poală, iar el a strigat:

— Un tigru!

— Asta-i cea blândă, a zis femeia. Mângâiaţi-o după urechi.

Borges i-a urmat îndemnul, şi îndată am auzit un tors sonor.

— Aici aţi locuit toată viaţa? m-am interesat.

— De ce, arăt chiar aşa de amărâtă?

— Nu, mă-ntrebam numai… Locuiţi singură?

— De când a murit Baldie, soţul meu, da.

— De ce, era chel?

— Nu, îl chema, de fapt, Archibald. Aşa-i spuneam noi, Baldie. Şi femeia şi-a strâns ochii atât de tare, c-am crezut că avea de gând să plângă. Eu sunt doamna Braid.

— Soţia lui Baldie Braid, a comentat Borges, după care, şi-a înălţat nasul în aer, cu nările fremătând. Miroase a rinichi, oare, doamnă Braid?

— A friptură şi plăcintă de rinichi.

Am întrebat-o unde puteam găsi un restaurant, iar ea ne-a sugerat pub-ul de alături, The Puddock.

— Au şi mâncare, a completat.

Asta era ceva rar în cârciumile scoţiene, unde mâncarea venea pe locul al doilea, după alcool. Te considerai norocos dacă primeai o chiflă veche c-un cârnat sau nişte sărăţele.

— The Puddock! a exclamat Borges. Ştii ce înseamnă? Broscoi. Aşa-i spun scoţienii acelui amfibian.

— Tatăl dumitale are dreptate, a zis femeia.

— Nu e tatăl meu. E-un prieten.

Doamna Braid s-a uitat la mine, bănuitoare. De ce-ar fi călătorit un tânăr ca mine cu un prieten atât de bătrân? Care mai era şi străin, cum prea bine se vedea. Simţeam cum se adunau în mintea ei întrebările de felul ăsta, ca o grămadă vineţie de nori, şi cum ar fi dat să mă acuze, de parcă ar fi fost ceva nefiresc în legătura dintre mine şi Borges.

— Eu mă bag în pat la ora zece, ne-a spus gazda noastră de ocazie, cu un fel de rea-voinţă în glas. Bine ar fi să folosiţi toaleta până nu mă retrag la mine-n cameră.

— Cu mult înainte, prea bună doamnă, a zis Borges. Dormitul – şi visatul, de bună seam㠖 sunt ocupaţiile mele preferate, imediat după citit. O plăcere profundă pentru cineva care nu vede, ca mine, şi-o mare uşurare să te cufunzi în beznă fără cine ştie ce aşteptări. Când visez, văd culori vii, tot curcubeul etalându-se prin faţa ochilor mei.

— Dacă sunteţi orb, cum de puteţi citi?

— Sunt mulţi cititori pe lume, şi-i descopăr pe rând, unul câte unul. Un singur cititor e sublim. Doi sunt zgomotoşi.

L-am lăsat pe Borges în salon, cu pisicile, iar doamna Braid a mers cu mine să-mi arate camera pentru care plătisem. Am fost oripilat văzând că patul nu era nici măcar ca paturile duble obişnuite şi că mirosea stătut, a urină şi naftalină. Draperiile erau bleumarin, dar păreau negre. Un singur bec atârna gol de tavan, la capătul unui cablu.

— Găsiţi prosoape-n baie, a zis femeia. Uşa vopsită-n albastru de la capătul holului. Dac-aveţi nevoie de apă caldă, spuneţi-mi dinainte. Să dau drumu’ la ăla… cum îi zice? Şi-a făcut o pauză: Costă ceva-n plus. Câţiva şilingi, în bani vechi.

I-am spus că nu aveam nevoie să facem baie, dându-i de înţeles c-am fi putut, la urma urmei, să ne dovedim nişte oaspeţi rezonabili şi nepretenţioşi (pe cât posibil, şi nepreocupaţi de igienă).

— Dar closetul? În multe case scoţiene, o baie obişnuită nici nu avea closet, pentru că se folosea numai pentru spălat. Chiar aşa, nu-i decât unul?

— Mai era unul, la capătul holului, mai demult, dar nu mai e-n funcţiune. Bateţi la uşa camerei mele, şi-l puteţi folosi pe-al meu. Ne descurcăm noi cumva, nu-i aşa?

Cât am stat la The Puddock, să mâncăm peşte cu cartofi prăjiţi, abia comestibili, Borges a băut trei pinte de bere. Îmi şi tremura mâna, când i le puneam în faţă, una după alta. Urinase atât de frecvent, pe parcursul drumului nostru până acolo, şi-atât de stânjenitor, deşi era pe timp de zi, încât noaptea… nici nu mai ştiam la ce să mă aştept.

După masă, ne-am întors la „morag – cazarecumic-dejun“. Doamna Braid îmi dăduse mie o cheie, dar casa cufundată în beznă avea darul să mă intimideze. Nu-i place nimănui o casă întunecată. Am găsit comutatorul destul de repede şi-am aprins lumina pe coridor, apoi l-am condus pe Borges la etaj, lucru destul de greu de făcut, fiindcă băuse prea mult şi nu se mai ţinea bine pe picioare. Mă strângea de braţ cu o mână, iar cu cealaltă se sprijinea în baston, pentru echilibru, fredonând cam prea tare un cântec scoţian, în timp ce intram în camera noastră comună. Avea o voce câtuşi de puţin muzicală, aproape ca un hârşâit de raşpel, în schimb cânta cu sentiment.

— Există nostalgie-n Scoţia, mi-a spus. În poezia şi-n muzica lor, în peisaj, pe care-l simt cu mirosul. Au şi-o istorie tristă, sunt un popor dezamăgit. Dar eu nu sunt nostalgic, Giuseppe. Numai pentru ceea ce ţine de prezent. Mă simt atras de ce se-ntâmplă, când se-ntâmplă. Asta-i o veste bună, cred, câtă vreme nu se-ntâmplă, iar la momentul respectiv o să mă intereseze mai puţin.

Îmi pierdusem de-acum apetitul pentru filozofare şi nu-mi doream decât să dorm. Călătoria cu Borges era, pentru mine, ca şi cum aş fi fost chemat la catedră de profesor, fără să am la mine caietul cu tema pentru acasă, ori ca şi cum aş fi urcat pe-o scenă fără textul piesei şi mi s-ar fi spus că trebuie să improvizez (ăsta era, de fapt, un coşmar care-mi pe care-l tot aveam).

Mi-am adus aminte de avertismentul gazdei şi l-am condus pe Borges la uşa dormitorului ei, pe care am deschis-o fără să bat, presupunând, fără vreo bază anume, că nu era nimeni înăuntru.

Dar doamna Braid era chiar acolo, urcată deja în pat, şi stătea rezemată de tăblia de mahon sculptată, nu glumă, cu o pernă la spate, o bonetă de dormit din flanelă trasă zdravăn peste urechi şi-o lanternă aţintită către paginile unui roman de Agatha Christie. O plapumă groasă de puf i se înălţa până la bărbie, şi un pince-nez îi stătea proţăpit pe vârful nasului, care părea chiar mai lung decât i-l ţineam eu minte, ca un organ invaziv care domina încăperea el singur.

— A, doamnă Braid, i-am spus. Prietenul meu are nevoie să meargă la toaletă.

— Ştiu, mi-a răspuns. Doar e orb.

Borges m-a strâns de braţ, parcă vrând să se asigure. Pentru a doua oară în cursul aceleiaşi zile, cum se întâmplase şi cu surorile stranii, l-am simţit vulnerabil. Probabil că nu-i venea uşor să se mişte fără vedere, ghidat de un tânăr străin pentru el, care nu dovedise nici un talent vizibil în a-l ajuta să recunoască lumea din jur.

— Pe-aici, i-am spus cu tărie, conducându-l pe după celălalt capăt al patului şi simţind apăsarea privirilor cercetătoare ale gazdei.

I-am vârât periuţa de dinţi în buzunarul de la piept al pijamalei şi l-am poziţionat în faţa toaletei, după care am închis uşa după mine şi-am aşteptat în faţa ei.

Şi-am aşteptat.

Oare chiar se putea să dureze cincisprezece, dacă nu douăzeci de minute, ca să urineze şi să se spele pe dinţi? Sau poate, în mintea lui, compunea deja vreo epopee?

— Nu mă simt prea bine, a zis doamna Braid. Cred că din cauza orei. Nu dorm cum ar trebui zilele-astea.

— Îmi pare rău, i-am răspuns.

După ce Borges a terminat, am schimbat rolurile – am intrat eu la toaletă, iar el a rămas postat în faţa uşii. Când am ieşit în dormitorul gazdei, l-am găsit aşezat pe marginea patului ei, care nu părea deloc să se simtă în largul său, de vreme ce stătea cu nasul ridicat în aer, ca vârful Matterhorn, şi-i pulsau nările, iar buzele subţiri le avea ţuguiate.

Nu m-a surprins faptul că Borges găsise cu cale să se aşeze chiar pe pat. Nu-l ţineau picioarele prea bine, şi-i lipseau şi mobilitatea, şi echilibrul, chiar şi sprijinindu-se în baston.

Când ne-am întins amândoi în patul comun din cealaltă cameră, ceva mai târziu, m-am gândit iar la telefonul pe care trebuia să i-l fi dat deja Bellei. Poate că era vreun telefon public la The Puddock, şi cu siguranţă exista vreo cabină telefonică pe undeva prin orăşelul acela, dar nu-mi bătusem capul să mă uit după ea, şi acum analizam posibilitatea să nu fi fost vorba de uitucenie din partea mea, cât de lipsa încrederii. Am oftat cam prea tare. Ezitarea era un defect al meu; mă temeam de opţiunile binare, aşa cum descoperisem în labirintul de la Scone, cu câteva ceasuri mai devreme.

— Nu-mi place să aud un tânăr gemând, a zis Borges. Ai tot timpul s-ajungi să gemi. S-a întâmplat ceva, dragul meu băiat?

— Am uitat să dau un telefon.

O licărire gălbuie se strecura prin perdelele subţiri de la felinarul de pe stradă şi colora tavanul. Am presupus că Borges vedea nimicul obişnuit pentru el.

— Dar nu e nici un telefon aici.

— Probabil c-aş fi găsit vreo cabină telefonică-n oraş, am zis, cu toate că ştiam că trebuia oricum să amân totul până a doua zi dimineaţă.

— Aveai vreo urgenţă?

— Fata de care v-am povestit, Bella? I-am spus că urma s-o sun. Ne-am făcut planuri să ieşim la cină săptămâna asta.

— Şi-acum ai planuri mai urgente, a zis Borges. Înţeleg asta. Norah Lange acelaşi lucru făcea – îmi ciupea corzile sufletului. Chiar şi numai aşa, când îi rostesc numele, m-apucă dorul de ea. Şi nu vorbesc de Norah Lange de-acuma, care-i o femeie foarte bătrână, chiar dac-o iubesc şi-n această versiune a ei. Tânjesc după fata de nouăsprezece ani, sau de douăzeci, cu părul roşcat şi talia subţire. Avea pistrui pe ceafă.

Mi-a venit să-i dau brânci din pat, să cadă jos. Numai să-l aud pălăvrăgind despre iubirile pierdute nu-mi trebuia mie. Aveam nevoie de spaţiu ca să văd cum aş fi putut să-i motivez Bellei c-o abandonasem pentru nu ştiu ce literat bătrân şi ţăcănit. Dar ştiam deja că şansele să adorm erau aproape inexistente până când Borges nu-şi spunea povestea, drept care l-am întrebat:

— Şi cum a fost cu Norah, până la urmă?

— Nu pot să vorbesc despre asta. Nu suntem la spovedanie, şi-n tot cazul, nu-mi plac preoţii care-ţi pretind confesiuni fără perdea, la schimb cu dezlegarea de păcate.

Aşa c-am aşteptat să-i treacă şi lui răbufnirea de furie, simţindu-i trupul mare şi nu foarte plăcut mirositor lângă mine. Şi mai era şi salteaua, care se înclina către centru şi ne făcea să ne-ntâlnim şi să ne atingem în moduri de-a dreptul ciudate.

— O iubeam, a zis într-un târziu. Dar Oliverio Girondo o iubea şi el. Un prost, un filfizon, care cu siguranţă nu era un bun scriitor. Plus că era şi prea în vârstă pentru Norah. Purta nişte costume, şi pălării de fetru de culoarea ciocolatei, şi-o mustaţă parcă de pe altă lume. Şi veste-n culori vii. Ar fi trebuit să-mi cumpăr şi eu vreo vestă roşie sau galbenă, dar credeam – şi s-a dovedit că am greşit rău de tot – că Norah era mai presus de-asemenea lucruri. Era o fată sălbatică şi-avea inima curată. Absolut inocentă. Şi ce putea să-i spună, cum o linguşea – foarte eficient, iar ea s-a lăsat cucerită de el. Ba chiar mai rău, s-a măritat cu el în secret, după mai bine de un deceniu de coabitări sporadice. Nu există lucru mai trist pe lume.

Cum naiba făcusem eu de-aterizasem în acelaşi pat cu bătrânul ăsta nevăzător, în schimb vorbăreţ peste măsură, într-un orăşel oarecare din Highlands? Omul ăsta cu pijamaua lui galbenă, satinată şi caraghioasă, şi cu mirosurile lui de transpiraţie stătută, de urină şi de loţiuni cu care nu eram deloc familiarizat?

— N-avea nevoie să-i aprobaţi măritişul, i-am spus.

— Nu mă insulta, Giuseppe…

M-am simţit ridicol de mic şi-am luat hotărârea să nu-i mai vorbesc până dimineaţa. Parcă niciodată nu mi se păruse mai de dorit evadarea în somn.

Borges s-a întors pe partea lui de pat, cu spatele spre mine; pe urmă s-a răsucit iar, apropiindu-şi faţa de perna mea. M-am tras cât am putut de tare spre marginea patului de pe partea mea, riscând să mă răstorn pe jos, ba chiar oprindu-mă în ultima clipă de câteva ori. Iar el se întorcea iar, brusc, în direcţia cealaltă.

1 Adjectivul bald înseamn㠄chel“.

© 2007 Revista Ramuri